Cand te trezesti si te gandesti de ce oare te-ai trezit. Cand afara e prea frumos pentru o zi de duminica, si totusi ai mai lenevi in pat. Cand te gandesti la o cafea aburinda…

Pasi in crearea personajelor acestei piese, pe care o vom numi de acum inainte absolut generic si fara nici un fel de sarcasm, “viata”. Se spune ca viata are nevoie intotdeauna de un ingredient special, foarte greu de definit. Ceva ce ne aduce impreuna, ceva ce face ca planta asta sa se miste in continuare in jurul soarelui, ceva ce nu se invata niciodata, ceva care aduce fericire … or so they say. Din nou, fara a vrea sa par ironica si nici macar sarcastica, voi da un nume acestei minuni – “iubire”.

Avem deci sevaletul, precum si pensula cu care vom picta. Intrebarea acum este: ce pictam? Povestea noastra are nevoie deci de niste personaje. Un El si o Ea. Alesi aleatoriu si cat mai diferiti unii de altii. {Opusele se atrag, in primul rand pentru ca se completeaza, si in al doilea rand pentru ca nu se plictisesc impreuna.}

Ea stie ce vrea de la viata si cum sa ajunga la fericire. El nu stie mai nimic, nu planuieste nimic, nu se asteapta la nimic. Ea este surprinsa cand El ajunge in viata ei. Nu se astepta la asta. Totul se schimba. Planurile sunt date peste cap. Nimic nu e ca inainte. Sa fie oare asta iubire? Totul e asa frumos. Visele vechi dispar, Ea incepe sa le viseze deja pe cele noi. Apoi totul se naruie. Visele pentru doi nu pot fi aduse la viata doar de unul. Ea isi da seama ca iubirea poate nu e asa de magica. Si promite sa nu mai creada cuvinte desarte; El isi continua viata fara a planui nimic, fara a se astepta la nimic. Ea ar vrea visele vechi inapoi, dar nu se mai poate.

De ce oare femeile viseaza mereu?

Si piesa numita generic “viata’ continua nestingherita, cu alte doua persoanaje, sa zicem un El si o Ea cat mai diferiti …

Ti-am simtit lipsa azi. Nu mai mult ca oricand, dar m-am trezit asa, dintr-o data, ca intr-un vis, in mijlocul unei discutii gandindu-ma la tine. De ce eram acolo in momentul acela si nu cu tine? De ce ascultam vorbele altuia cand stiam foarte bine ca nu ma intereseaza si ca pur si simplu vroiam sa fug de tine? Prea multa sinceritate asa dintr-o data…

Ieri te-am urat. Nu mai vroiam sa stiu nimic de tine. Nimic. Eram nervoasa si asi fi vrut sa te uit, asa, dintr-o data. Viata mea fara tine ar fi fost alta. Dar poate ca nici eu nu asi fi fost ce sunt azi fara tine. Ieri te uram. Te uram atat de mult incat asi fi vrut sa ma prefac ca te iubesc numai ca sa iti frang sufletul si sa te fac sa suferi. Te vedeam pierdut fara mine, neputincios si fara dorinta sa mai traiesti fara mine.

Azi imi dau seama ca nu contez in viata ta. Cu sau fara mine tu vei fi mereu la fel. Si ma intreb de ce m-am indragostit de tine. Ma intreb asta acum, dupa atata timp, cand starea asta e atat de naturala pentru mine incat nu iti mai vad defectele.

Nu conteaza cum arati, cum vorbesti sau cum te imbraci; nu conteaza cati bani castigi si unde lucrezi. Pentru mine au contat acele momente cand fara sa vrei (sunt sigura de asta) m-ai facut fericita. Fericirea e un lucru rar pentru mine. Poate de accea m-am indragostit fara drept de replica desi la inceput nu stiam ca existi, desi te cunosteam. Ai reusit sa vezi in mine ceea ce am ascuns atat de bine atatia ani de atatia ochi curiosi incat m-am speriat la inceput… ti-am zis eu, sau ti-ai dat tu seama? Ieri vroiam sa te uit, sa nu mai stiu ca existi. Azi imi dau seama ca poate viata mea ar fi mai pustie fara tine.

V

I want it all and I won’t accept less.

Ce e iubirea fara putina disperare? Cum sa fii indragostit fara sa suferi?
Poate imi place mai mult suferinta asta oarba si total gratuita decat fericirea de a fi impreuna cu cineva. Pentru ca imi dau seama din ce in ce mai mult ca imi complic viata degeaba. Ca sunt prea egoista ca sa las pe cineva sa patrunda in viata mea. Pentru ca nu am timp sa fiu draguta. Si rareori apuc sa ma gandesc la mine, de ce asi avea timp sa ma gandesc si la el?
De ce sa nu fiu niciodata sigura pe ce simte el?
Sau de ce sa-l ranesc pentru ca stiu mult prea bine ce simte, si eu nu simt aceleasi lucru. Si doar ma joc. Si culmea, ma si distrez de minune.

Merita sa ma joc cu tine oare?
Ti-am zis de la inceput ca pentru mine e doar o joaca stupida, si speram ca si din partea ta o sa fie la fel. Te-am avertizat sa nu te indragostesti pentru ca o sa-ti rup inima in milioane de bucati. Credeam ca ma cunosti mai bine, sau oare te lasi dus de nas? Un compromis asa de mare…pentru ce? Pentru mine? Ma faci sa rad. Asi fi vrut sa ne jucam impreuna o vreme, fara sa intervenim prea mult unul in viata celuilalt. Nu ma lasa sa ma joc cu tine in halul asta. Opreste-ma tu. Pana nu ma plictisesc eu.

Fara remuscari. Fara lacrimi. Si mai ales, fara sentimente.

De mult am vrut sa scriu un post despre mine. Nu stiu de ce; poate ca undeva ascunsa bine in mintea mea e dorinta de a ma cunoaste mai bine pe mine, scriind despre mine.
Nu ma pot vedea din afara, nici macar nu imi pot inchipui cum arat din exterior si cred ca e una din marile noastre defecte ca oameni. Sa nu ne putem da seama cum ne vad altii. Da, imi dau seama la ce te gandesti acum. De ce sa vreau sa stiu cum ma percep altii? De ce m-ar interesa sa incerc sa imi fac o imagine cat mai buna, ca cei din jur sa aiba o parere cel putin ok? Oare asta nu ar insemna sa ma schimb?
Unul din cele mai importante lucruri pe care le-am invatat pana acum de la viata e ca nici un om nu se schimba. Niciodata. Nu ne schimbam, doar ne aratam adevarata fata. E o lectie importanta. Dar nu am vrut sa scriu un post despre lectii de viata, ci despre mine.

Si de acum incepe ce e mai greu…

Cine sunt eu?
Alina ma numesc si ma prezint oricui intreaba, am 21 de ani acusi si doamne ce senzatie ciudata am cand scriu ca am 21 de ani. Sunt o fiinta ciudata, diferita pentru fiecare din cei care ma cunosc. Pentru familie sunt un copil rasfatat, care se enerveaza repede, pusa pe cearta mai mereu, de cele mai multe ori inchisa in camera si aparent necomunicativa. Si am si multe motive sa fiu asa, motive oricum mult peste puterea de integere a multora. Cand vezi ca cei din jur sunt putin cam prea ocupati cu altceva, de ce sa stai la discutii cu ei? Cand singurele lucruri pe care ti le pot spune se invart in jurul aceluiasi subiect cum poti sa incerci sa le arati cum e viata ta defapt?
In lumea exterioara ma prezint cu totul altfel. Nu asi vrea sa incerc sa fa fac sa intelegeti, dar nu o fac voit. E natura mea duala. Zodia mea isi spune cuvantul inca o data: sunt gemeni. Sunt o persoana extrem de sociabila. Nu de multe ori ma trezesc in mijlocul unor oameni total necunoscuti si totusi reusesc nu numai sa ma integrez si sa ma simt bine, ba chiar sa innod prietenii de durata. Sunt concilianta, las de multe ori foarte mult de la mine, iar in certuri incerc sa fiu cat mai diplomata, si nu de multe ori eu sunt cea care face primul pas.
Si totusi am perioade cand i really really dont give a damn. Chiar nu ma mai intereseaza de nimeni si de nimic. Acestea sunt momentele cand ajung la capatul puterilor si toti din jur ma obosesc cu problemele lor. Cand imi dau seama ca pentru mine nu a facut nimeni nimic vreodata, ca mie nu mi-a luat apararea nimeni.
Nu sunt o persoana draguta tot timpul. Sunt rea si sarcastica cu persoanele care ma calca pe coada, sau cu persoanele pe care le simt ca sunt intimidate de mine. O persoana slaba, fara persoanalitate nu prezinta nici un interes pentru mine si de obicei nu le acord atentie. Sau la acord un fel de atentie cu un anumit scop. Stiu sa citesc o persoana foarte bine si totodata sunt foarte putine persoane care stiu sa ma citeasca pe mine, sau sa ajunga sa ma cunoasca foarte bine.

Ce imi place? hmmm…asta e o intrebare buna si f potrivita pentru un alt post.

Putina curatenie in viata este binevenita oricand nu?
Cand iti dai seama ca nu te mai simti bine in conditiile pe care ti le-ai creat singura, probabil e timpul pentru o schimbare. Majora. Trebuie sa revin la ce am fost inainte. Pentru ca am inceput sa las pe altii sa ma calce pe coada si nu e bine. De unde sa incep?

Stare impusa pe termen nelimitat. Va anunt eu cand am de gand sa redevin draguta.

Saptamanile astea doua care au trecut m-au facut sa deschid ochii cu adevarat si sa-mi dau seama de ceva. Ceva ce de altfel stiam eu mai demult, da parca nu vroiam sa cred ca e asa de universal valabil. Of, saraca mama, de cate ori nu m-a avertizat, da vorba ceea, daca nu dai capul singurik de zid nu te inveti minte.

Sa revenim. Despre ce este vorba. Simplu, despre frustrarile tipic masculine, despre lipsa de respect si despre… cum sa-i zic mai bine… a, da! despre invidie. Pai bineinteles, un mascul poate fi cat de destept o vrea, asta nu ii satisface anumite pofte. Si daca desteptaciunea ii pune o eticheta mare pe frunte de “geek” gata, celalalte placeri cam dispar. Si cum refuzul unei femei (sau mai multora) inseamna dezvoltarea imediata a unei ure imense pentru intreg regnul feminin, de ce sa nu ne razbunam ori de cate ori avem nevoie?

Pentru ca da, deja m-am lovit de prea multe ori de asta. De a fi desconsiderata total doar pentru ca sunt fata, si blonda pe deasupra. Normal, concluzia e imediata. Doar am muncit sa ajung la o facultate asa, stiti voi cum, si merit tratata ca atare. Nici macar simplul respect nu mai exista in cele mai multe cazuri. Vina mea, ca m-am nascut asa. Sunt extraordinara ca secretara probabil. Incredibil. Emotionant. Mirobolant.